ghicitoare

Unveil the Earth © Cile Bailey

m-am saturat sa ma pierd in randuri

pentru ca defapt sunt franturi

bucati rupte din gandul asta ce se cere linistit

… ca e tarziu si-i obosit.

dar calmul v-a veni in zbor

din picajul brutal al ingerilor.

din binele meu ei vor simtii doar suferinta

caci linistirea mea va fi disparitia

si nimeni nu v-a sti sa umple golul care-l sap

uitare am sa devin la un moment dat.

unde esti?

tortura timpului

Skin and Heart © Alexander Kharlamov

asteptarea chinuie prea intens pieptul asta rascolit, e ca o rana deschisa ce da in cangrena

fiecare secunda  pare picatura din perfuzia care alimenteaza cu mult calm corpul inert

mai sunt si spasme musculare, zvagniri ce dau sperante ca poate el nu e mort

poate ca el isi revine, degeaba,  o noua plasmuire, miraj scarbos ce-si poarta trena

peste ochii care-l asteapta pe el….  sau poate… asteptarea asta e doar o iluzie

pentru ca nimeni nu-i pazeste capataiul si defapt el viseaza la pielea

care pana nu demult il purta cu ea, mana in mana, spre ceva despre care nimeni habar nu avea

e nebun, cum sa vada cine-l iubeste cand lacrima creaza eclipse cu retina facandu-l sa scrie poezie

dar nu pe hartie ci pe suflet, randuri pe care nimeni nu va reusi sa le priceapa

pentru ca ar trebui sa-l deschida, pieptul lui, cusca fluturilor, locul unde se ascund de mizeria ce le-a creat

mizerie pura ce nu poate fi spalata nici cu cea mai cristalina apa

si sufera in soapta nu vrea sa deranjeze oboseala ascunzisurilor, nerostitelor… de ce? simplu se vrea utilizat

actual

reprezinta ceva infaptuit spre deosebire de ceea ce exista,

concret nu virtual, aievea nu probabil

real nu vis, perceptibil nu imperceptibil

e ceea ce-ti paleste fata ce vine in cascade, permanent coexista

cu trecerea fugara a timpului ce curge-n violent torent

nu are forma dar e plin de fond… gresesc sa-i spun prezent?

accident

insusire trecatoare, secundara

neesentiala

in opozitie cu insusirea esentiala

doboara

toate asteptarile neputand fi prezis

descris

abia dupa ce sa petrecut

trecut

prin sita prezentului

naruie

toate asteptarile

actului

ce la generat violent

calm

nu-i nu poate fi

schimba

toate intelesurile si toate sensurile

absurd

imi urla in timpane cu zgomot surd canale ce patrund adanc, un soi de circuite

in asa fel crosetate de zici ca-s incalcite in idei aproximativ  nuantate…

pete de culoare ce imi orbesc privirea rece, fixa, statica

de parca as dorii cu atata ravna calmarea mea agonica

subtilul devine prea pregnant si e atat de enervant

pentru ca nu disting concretul de fantasticul ce pacaleste

hipnotizandu-mi starea pana la punctul culminant

pierdut prin definitii care-l consuma miseleste

si tot in jur apune desi ai spune ca e rasarit

samanta intr-e anotimpurii ce a putrezit

brusc trezit la realitate fictiva in sensul ei bolnav

doresc sa stiu teorema patrulaterului sferic concav.

CINE MA AJUTA?

rape me…

abstract

opus concretului desemneaza cunoasterea

totul fiind de neatins si efemer aproape ca un vis

fara baza materiala care sa loveasca e doar conturarea

aroma de departe care tradeaza acel ceva subtil, somnul-ntredeschis

absolut

infinit principiu, neconditionat, perfect

specific divinului act

materie in continua miscare

de ce exista oare?

as vrea sa spun ca am pagina goala dar nu pot, sunt in fata monitorului care pentru cateva secunde, era doar alb. acum nu mai e alb, e negru, am inceput sa scriu. asteptarile astea ma obosesc nu cred ca cer prea mult desi nu stiu ce dau in schimb. ce am eu de dat? daca am, dau orice dar iarta-ma pentru azi dimineata…

m-am saturat sa ma tot uit la telefon, in speranta ca voi primi un semn de la un numar pe care nu il am in agenda si la sfarsit sa fie semnat de tine. abia daca au trecut 4 ore de cand ne-am fragmentat si tu ai inchis convorbirea de ciuda care ti-am creat-o. acum e urat aici si as vrea sa fiu acolo unde e liniste. nu sa fiu batjocorit de toate moacele astea hidoase care nu mai imi dau pace. imi urasc trecutul, au lasat urme adanci pe care nici tu nu le suporti.

si-mi pare ca nu mai am baza, ma narui, echilibrul precar e total absent si eu stau si privesc la fel tavanul. e ceva acolo de ma atrage. poate ca din cauza ca eu cred ca tavanul e sus si vede tot. sau poate ca tavanul  e defapt capacul care ma tine prizonier, poate daca nu ar exista as putea zbura. dar nu se va intampla asta nu voi zbura, fara tine nu am cum.

nu te sun azi pana nu imi dai un semn, ai sa vi de la scoala ai sa vezi ce am scris, ai sa spui:”ce kkt?”…

mai departe nu stiu ce ai sa faci. stiu ce am sa fac eu, o sa astept. o sa astept sa vina noaptea, am sa caut cel mai des copac si am sa vreific ce ai spus atunci acolo aproape de mijlocul nostru.

spuneai asa: “oricat de des e copacul tot se vede luna printre ramurile lui.”