sunt fier, moartea, magnetul ce ma smulge din piela asta ponosita ce nu mai rezista
s-au smuls toate atele, toate cusaturile si acum sunt gol spart de sens
ma parasete dar e bine ca logica a disparut demult, nelinistea surda-n tacere se va linisti pesimista
atunci cand, cu spatele la sori voi privi intens cu ochii orbiti de condens spre umbrele mute dens
ma vor imbratisa si linistii cantand cantece de leagan pentru a ma adormii de tot
fara nimic la capatai nu am nevoi eu nu mai cer voi spune despre mine ca am fost efemer
ca eu aici nu-mi gasesc loc si lupta ma infrange nu mai pot
si ma doare sa las in urma pe cea care mi-a arata ca pot sa nu mai fiu stingher
dar am sa plec, ca simt, ca vad… drumul de luciferi luminat
voi cade iNpacat.
ai adunat toate fragmentele ce eram si le-ai schimbat-n fluturii de piele
ce navalesc ca fulgii viscoliti in centrul meu haotic si bolnav
sa nu te am ar fi urat si mult prea grav
ecoul surd mi-ar chinuii din nou lipsurile
ruina rostului pierdut de sensul fara scop normal
as fi acelasi ce am fost cautator hranit cu amintiri
rupt de prezent un euforic autist retras in lumea lui de gaurite plasmuiri
simtind caldura generata doar artificial
si-acum cand scriu defapt te strang in brate atat de tare
cu-atata forta, sa iasa tot aerul sa poti sa vezi
cu ochii nemiscati si umezi
de ce mi-e frica si ma doare.
m-am saturat sa ma pierd in randuri
pentru ca defapt sunt franturi
bucati rupte din gandul asta ce se cere linistit
… ca e tarziu si-i obosit.
dar calmul v-a veni in zbor
din picajul brutal al ingerilor.
din binele meu ei vor simtii doar suferinta
caci linistirea mea va fi disparitia
si nimeni nu v-a sti sa umple golul care-l sap
uitare am sa devin la un moment dat.
asteptarea chinuie prea intens pieptul asta rascolit, e ca o rana deschisa ce da in cangrena
fiecare secunda pare picatura din perfuzia care alimenteaza cu mult calm corpul inert
mai sunt si spasme musculare, zvagniri ce dau sperante ca poate el nu e mort
poate ca el isi revine, degeaba, o noua plasmuire, miraj scarbos ce-si poarta trena
peste ochii care-l asteapta pe el…. sau poate… asteptarea asta e doar o iluzie
pentru ca nimeni nu-i pazeste capataiul si defapt el viseaza la pielea
care pana nu demult il purta cu ea, mana in mana, spre ceva despre care nimeni habar nu avea
e nebun, cum sa vada cine-l iubeste cand lacrima creaza eclipse cu retina facandu-l sa scrie poezie
dar nu pe hartie ci pe suflet, randuri pe care nimeni nu va reusi sa le priceapa
pentru ca ar trebui sa-l deschida, pieptul lui, cusca fluturilor, locul unde se ascund de mizeria ce le-a creat
mizerie pura ce nu poate fi spalata nici cu cea mai cristalina apa
si sufera in soapta nu vrea sa deranjeze oboseala ascunzisurilor, nerostitelor… de ce? simplu se vrea utilizat
comoara ascunsa de straturi de:piele moarta, vie, carne rosie, sange,oase de care ma agat ca de balustradetoate tin comoara departe sa n-o pot atinge.dar…spune-mi te rog cat de adanca e lama ce te patrunde,daca e bine sau trebuie sa ma opreschai spune mai ai cateva secundesi-ai sa dispari si iar va trebui sa te gasesc.
sapa si lopata, gramada de apadin cerul ce s-a spart,inunda golurile ce ne despart.si am sa vin, marinar pe barcile de hartie,ca asa nu sunt eu, o mie de bucatele subtile.aranjate haotic aparent fara motiv.dar se pare ca ca exista cineva care poate sa perceapadincolo de febra cuvintelor ce ma fierb…sunt prea sufocant? intreb.
